“Iubesc deci exist”
In ciuda mentalitaii mele aparent puerile, prin “iubesc” nu fac referire doar la sentimentul in relatie cu sexul opus, fac referire la un sens general, o gama mai larga de emotii. Iubesc norii, iubesc ploaia, iubesc mirosul din aer de dupa ploaie, iubesc diminetile insorite, o iubesc pe ea. Toate acestea insirate inainte imi genereaza stari de bunadispozitie, stari de fericire, unice in felul lor. Iubire sau amintiri?
“De ce iubesc ploaia?”, oare pentru ca imi aduce aminte de momentul in care eram fericit si mergeam prin ploaie cu ea.
“De ce o iubesc pe ea?”, oare pentru ca imi aduce aminte de momentul in care mergeam prin ploaie, iar eu iubesc ploaia…
Deseori ma intreb la ce se reduce acest sentiment, oare este doar un amalgam de amintiri carora le sunt atasate sentimente brute de fericire.
Oare dragostea paleste deoarece se aduna mai multe amintiri triste sau frustrante legate de persoana iubit decat cele placute.
Oare acest sentiment epic este doar o cantarire a unor factori definitorii ca: amintirile, visele, dorintele?
Am exagerat anterior, imaginea dragostei ca un amalgam ce amintiri, vise, dorinte gestionate de subconsitent doar diminueaza valuare artistica sau sensul spiritual al dragostei ca sentiment suprareal, dar nu diminueaza sensul efectiv.
Considerand iubirea ca fiind afectata de amintiri dar si capacitatea noastra de a ne gestiona in oarecare masura gandirea, ma intreb uneori daca putem sa ne fortam sa iubim, fara repercursiuni.
Un individ ar putea sa elimine amintiri neplacute, sa ierte si sa uite si astfel oare va putea prezerva relatia. Creeandu-si astfel oarecum autosugestia iubirii.
Asta ar putea explica de ce unii oameni se indragostesc mai usor, de exemplu persoanele cu o atitudine pozitiva. O atitudine pozitiva inseamna in principiu ignorarea momentelor deprimante si frustrante si concentrarea pe latura pozitiva, teoretic asta ar putea influenta capacitatea de a iubi.
Iubim deci existam sau existam deci iubim?
M-am lovit de curand de problema asta, realizand oarecum ca dragostea nu doar ne defineste ca un individ complet ci existenta noastra ca o persoana echilibrata necesita dragostea.
O persoana singura pe plan emotional, in ciuda numarului posibil mare de prieteni apropiati, suporta oarecum mai greu socuri existentiale si nu are efectiv o perna care sa-I atenueze caderea.
In timp ce in celalalt caz individul suporta mai usor socul deoarece are inca o ancora, o bucata din el care nu poate fi afectata, cea ce ii apartine partenerului, doar stiind aceste lucruri poate deveni optimist.
Sper ca n-a fost chiar cel mai plictisior lucru din lume. Mie mi-a placut si sincer m-am simtit ca si cum l-as fi citit pentru prima data ca uitasem complet de el. La ce vroiam defapt sa ajung este faptul ca m-a facut sa ma gandesc serios la de ce o iubesc. In sensul ca deobicei majoritatea copilasilor de liceu fac o confuzie intre iubire/dragoste si o atractie fizica combinata cu una, doua chestii in comun. Eu nu suport asta si nu cred ca am cazut vreodata in capcana asta, am stat si m-am gandit mult si bine si asta am scos:
Lasand deoparte aroganta ca that's not the point, sa zicem ca sunt destul de diferit si multi ma plac din cauza asta. Cant la chitara si pian intr-o trupa de care a inceput sa se auda, mai am diferite talente si in domenii foarte diferite si planuiesc sa schimb lumea intr-un fel sau altu. Dar ce pe altii deobicei impresioneaza pe ea o lasa relativ nepasatoare intr-un sens bun. Ea reuseste sa vada peste toate astea si ma face sa ma simt ca si cum indiferent ce as face, daca as fii tot eu in interior, n-ar conta. Si pentru asta o sa o iubesc "always and forever".
Postări
